Mult timp nu am înțeles această vorbă veche. O folosea un om care părea că dă binețe la un sfârșit de discuție, un fel de „pa” un pic mai profund decât alte forme de salut.
Omul acela era o persoană calmă, deși te-ai fi așteptat, având în vedere alura acestuia, să fie mai brut, mai dur sau măcar pornit pe lumea asta. Avea 1,90 m și suta de kilograme, constituție destul de atletică. Mâinile lechințeanului erau muncite. Printre crăpăturile din palme se puteau zări tot timpul urme de motorină sau vazelină. Era mecanic, iar pigmentul negru din pielea de pe mâini nu mai ieșea.
„Blândul Ben” – o poreclă dată de apropiați, era un tip împăciuitor, deși prefera vizionarea unui sport de contact decât un meci de fotbal. Mergea la des la box, la Sala Polivlentă. Pe acea vreme erau mai multe competiții. Era și un iubitor de muzică, acea muzică auzită pe stadioane, eventual cu vocea lui Păunescu pe fundal. Era afon, nu avea voce, dar îi plăceau Compact și Roșu și Negru.
Spunea destul de des „Dumnezău să vă-nburde-n rai, cu dibolii!”, iar reacțiile adresanților erau pozitive. În mintea mea, dibolii (bivolii) nu se prea asociau cu Raiul, cu Dumnezeu… Erau niște animale pe care le vedeam urâte, negre, mocicoșe tot timpul și aproape inutile. Auzisem că dibolii erau animale de tracțiune foarte lente. Mai auzisem și de laptele de diboliță, dar multă lume strâmba din nas, așa că nu găseam utilitatea acestor animale.
Având în vedere aceste aspecte, nu înțelegeam ce caută dibolii în Rai, în primul rând! Și-apoi, de ce să ne rânduiască bunul Dumnezeu alături de aceste creaturi… Eram destul de mic, însă îmi aduc aminte că deja citeam. Așa m-am apucat să citesc Biblia, să găsesc pasajul cu dibolii în Rai, să văd totuși, de ce aceste animale negre, urâte și aparent fără însemnătate, ajungeau acolo, fără judecată, „by default” cum s-ar spune acum.
Bineînțeles că nu am găsit nimic. Sau poate nu am citit atunci cu atenție, nu mai știu. Însă pe parcursul copilăriei am învățat conceptul de blândețe. Inițial o asociam cu o bunicuță cu batic și o porție de gogoși pe care o oferă trecătorilor. Apoi asociam blândețea cu niște culori, alb, galben-pal, nicidecum cu negrul.
Târziu de tot am aflat că acele animale urâte, negre, mai tot timpul trântite în vreo baltă cu noroi – dibolii – erau asocierea blândeții în regnul animal. Atunci am înțeles vorba unui ins care părea un dur prin înfățișare, dar era un blând prin definiție. Era suficient să-i prinzi privirea. La fel s-a întâmplat după ani și ani cu dibolii, animalele pe care le credeam urâte și inutile.
Dibolii în ziua de azi sunt tot mai rari. Nici Blândul Ben nu mai este printre noi, s-a stins de mult, de tânăr. Însă voba asta cu dibolii mi-a rămas întipărită ca o proiecție constantă în subconștient, alături de imaginea Blândului Ben. Datorită blândeții lor, dibolii merg în Rai direct, fără judecată, fără alte analize ale activității pământene. Și Blândul Ben, tata, e alături de diboli…
Dumnezău să vă-nburde-n rai, cu dibolii!