Pe drumul ce curge prin Strugureni de la Matei către Nușeni, înainte de intersecția către Chiochiș, se deschide, pe stânga, un alt fir de drum ce se deapănă spre lacurile de la Manic. Pescarii îl cunosc și îl folosesc cel mai des, însă drumul își continuă linia moale către un cătun desprins din poveștile laice ale unei lumi tihnite și prea liniștite.
Buza-Cătun, conform surselor wiki, are undeva la 140 de suflete, însă în realitate dacă mai sunt o sută. O sută dar așezați, curați și prea modești. Aici, înainte să treci la Jimbor, spuneau bătrânii locului că mai faci un pas și cazi de pe Pământ!
Până la Buză, sau Făgădauă, cum înțelepții locali denumeau micul cătun cândva, te pierzi voit printre lacuri despărțite de lanuri de stuf. Locul este ideal pentru pătimiții bețelor cu nylon. Stând pe marginea apei, întins, fără griji și gânduri zgomotoase, auzi clicketul mulinetelor. În reșt doar liniște…
Feeria zonei este completată de niște arbuști de ferigă, înalți, cu senzație de junglă, asta dacă asfaltul nu ar da de gol o zonă civilizată. Poate civilația nu este definită aici prin betoane, sticlă și oțel, însă respectul față de locuri, natură și Dumnezeu este o definiție a civilizației ce se aplică perfect.
Intrarea în Buza-Cătun se face aproape pe nesimițite, căci tabla de intrare străjuie fără să deranjeze printre niște pruni bistrițeni. Casele încep să răsară una câte una, mai întâi pe partea stângă, iar apoi pe dreapta, pe ulița ce duce către nucleul cătunului.
Aici străjuie „inima” Făgădauălor, biserica, ca un element central al eternității zonei. Acum este făurită din „zid”, cum spun localnicii, însă pe așezământul vechi se afla una dintre bijuteriile culturii creștine din Bistrița-Năsăud, o biserică de lemn ce avea scrijelit în lemnu-i ancestral anul morții lui Mihai Viteazul – 1601!
Mica biserică de lemn a fost adusă la Făgădauă de la Iuș, Fântânelele de azi, undeva la 1897, anul și localitatea de proveniență fiind și ele însemnate pe una din bârnele lăcașului. Scriptele Episcopiei Greco-Catolice de la Gherla vorbesc de anul 1906 ca moment de refacere sau renovare mai substanțială. Mica biserică de lemn din Buza-Cătun avea hramul Arhanghelilor Mihail și Gavril. Ultima însemnare legată de această bisericuță datează din 1927, un alt moment de renovare, însă nu există și date legate de demolarea lăcașului făgădăoanilor.
La Buza-Cătun, oamenii își duc veacul liniștiți acum. Unul dintre bătrânii cătunului, un baci fost lucrător la „sticla”, așa cum îi place să spună, zice că acum traiul e unul lesne și liniștit. Au ce le trebuiește prin ogradă și bine ar fi să mai rămână tineri pe acolo, că ar avea ce să facă.
Un alt înțelept al locului, și el fost muncitor, de această dată în panificație, nu ar mai da viața de la Buza-Cătun pentru „aprigul” oraș. Și el spune că acum își trăiește cea mai liniștită perioadă din viață. Nenea Aurel își mai amintește, cu zâmbet în ochi și lacrimi în gânduri, de momentele ceaușiste trăite în Făgădauă.
De Paște, tăiatul mielului era o provocare pentru mai toți. Evident, dacă aveai „mulă” prin ogradă trebuia delcarată și cam rămâneai fără ea, astfel că mieii fătați nu se raportau și se țineau pe ascuns, prin diferite poduri de case, așteptând „clienții” incognito. Într-o astfel zi din Săptămâna Mare, Nenea Aurel, împreună cu un coleg de la oraș, „contingentu” cum îi spunea, se urcaseră în ștraiful tras de iapa Julieta și, după lăsarea întunericului, o „țușteau” către Manic.
Acolo, un „chiabur” cu „mula-n pod” îi aștepta. Julieta stătea cuminte, trasă lângă casa chiaburului, dar nu la vedere. Mielul era sacrificat pe „silent”, căci nimeni nu știa și nu auzea nimic. Vorba populară „eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod belește oaia” cred că s-a născut la Manic!
După efectuarea ascunsului sacrilegiu, cei doi „contingenți”, colegi de armată, se urcau cu „mula” înfășurată în cârpe și nailoane în ștraif și, „obosiți” de închinarea din timpul ritualului din plin stropit cu ginarsul din prune bistrițene, se lăsau la cheremul Julietei. Julieta, iapă născută cu un GPS natural în memorie, ca orice cabalină de altfel, ajungea în Făgădauă exact în curtea care trebuie.
Nenea Aurel parcă trăia evenimentul. Mâinile se jucau între ele, privirea se ridica deasupra bisericii și vocea îi cobora de parcă povestea era menită a fi spusă în șoaptă…
Seara se lasă peste Buza-Cătun și aduce cu ea răcoarea. Ne reluăm drumul către casă. Din buza Buzei ieșim din nou pe asfaltul proaspăt și ne vedem de mers, cu imaginea poveștilor recent auzite. Nenea Aurel, din poartă, ne strigă ceva. Am luat-o în direcția greșită: „Aveți grijă, că încolo, dacă mai faceți un pas, cădeți de pe Pământ!”. Și zâmbește…